Fac parte din generația de părinți care și-au promis că se vor purta cu totul altfel față de copiii lor. Că îi vor trata cu respect și blândețe, îi vor asculta și nu vor ridica vocea sau mâna la ei. Îi vor săruta mereu, nu doar în somn. O viață fără țipete, pedepse sau recompense.

Și totul, în căminul nostru, va fi pace, armonie și iubire.

Dar nu știu cum, din mama ideală, cum mă visam eu, am ajuns să ridic vocea la copiii mei. Explicații găsesc mereu: ba pentru că se ceartă între ei ca chiorii (și ghici ce, se ceartă folosind expresiile pe care noi, adulții, le folosim când le facem observație), ba pentru că nu mă ascultă, ba ei trag de timp dimineața și suntem mereu în întârziere la școală și, apoi, eu la muncă, ba trag eu de ei seara, ca să-i trimit la baie și la culcare etc. etc.

Uite așa, ajung să ridic tonul. Și apoi să-mi pară rău, evident! Pentru că îmi promisesem că eu nu voi țipa la copiii mei.

Degeaba am lăsat rufele nespălate ca să petrec timp cu ei, degeaba m-am conectat și m-am jucat, împreună și separat, cu fiecare-n parte, tot nu e de ajuns. Și ei nu apreciază. Și vor mereu mai mult. Și eu sunt obosită și mă gândesc câte mai am, încă, de făcut. Și atâta presiune din toate părțile și atâtea mame perfecte, iar eu, deși mi-am dorit și am mers și la cursuri și am citit un camion de cărți de parenting, poftim, hal de mamă denaturată, nu reușesc să aplic nimic!

Unul din efectele secundare ale țipetelor este, așa cum am zis mai sus, faptul că tot noi, părinții, ne simțim, apoi, rău. Ne învinovățim pentru că ne-am pierdut calmul și am ridicat vocea la copii. Și este firesc să ne simțim prost – să țipi la o persoană, indiferent cine ar fi, nu este o situație în care se te simți confortabil, în largul tău.

Dar să ne considerăm cei mai mizerabili părinți din lume nu prea ajută. Am putea profita, măcar, să învățăm ceva din situația respectivă: ce m-a făcut să-mi pierd cumpătul? Ce butoane apasă copilul, de reacționez, invariabil, așa? Care este, de fapt, problema mea? Ce aș putea face altfel data viitoare, cum aș putea reacționa mai bine? Ce pot învăța din această experiență, pentru ca pe viitor să nu mai greșesc?

Aș putea profita pentru a le povesti copiilor că și oamenii care se iubesc uneori se mai ceartă, că avem diverse emoții, că traiul în comun poate avea momente mai complicate, că nici părinții nu sunt perfecți, că sunt doar oameni. Ne putem cere scuze, pentru că nu este nicio rușine să îți ceri scuze dacă așa simți și consideri că ai greșit. Este o lecție valoroasă pentru copilul tău!

Teoria ne spune că orice situație se poate rezolva calm, prin conectare și empatie. Fără țipete. Orice situație, doar prin conectare și empatie. Dar realitatea este că nu suntem roboței și nu putem gestiona orice situație la fel de calm, indiferent de gradul de oboseală sau stres.

Cu toții ne dorim, evident, să mergem pe calea respectului și a empatiei. Însă, atunci când mai deraiem de pe drumul cel drept, să ne iertăm! Să ne iubim copiii și pe noi înșine! Să ne reîmpăcăm cu noi înșine!

Nu există părinți perfecți! Suntem (doar) oameni…

Sursa foto: Pixabay