“Mamă, tu nu înţelegi!”

Cred că aceasta este propoziţia auzită cel mai des (şi nu acum, în carantină, ci este laitmotivul ultimilor ani). Da, posibil să nu înţeleg, însă fac eforturi – deşi pare că acestea nu sunt văzute niciodată.

Când a început nebunia izolării sociale, m-am gândit că pentru copilul meu nu va fi aşa complicat, pentru că oricum petrece ore întregi pe reţelele de socializare sau cu jocuri video. Însă m-am înşelat, nu este deloc simplu. Dacă noi ne simţim inconfortabil, imaginaţi-vă ei, captivi în casă…

Încerc să găsesc activităţi comune – să jucăm, de exemplu, jocuri de masă sau de societate… “Pe bune, mamă, crezi că am 5 ani?!”. Corect! 🙁

Orice idee aş avea, este motiv de ceartă. Încerc să păstrez calmul, încerc să nu uit că situaţia este foarte grea şi pentru ei şi că cel mai uşor le este să îşi exprime anxietatea prin ţipete şi crize de nervi. Însă crizele lor nu fac decât să îmi crească şi mie nivelul de anxietate.

În sfârşit se face seară, momentul cel mai plăcut al zilei. Ne trântim cu toţii pe canapea şi căutăm un film care să ne placă tuturor. Măcar pe tema asta nu ne certăm (prea rău). Măcar acum râdem, plângem sau ne indignăm împreună. În sfârşit, un moment de conectare. Pentru prima oară pe ziua de azi, mă simt un pic mai aproape de el.

Noaptea, înainte de a adormi, mă gândesc că măcar ne avem unii pe alţii, sănătoşi, asta e cel mai important.

Îmi spun că a mai trecut o zi şi asta înseamnă că suntem cu o zi mai aproape de momentul în care vom depăşi această perioadă!

Sursa foto: Pixabay