Copiii mei sunt încă mici şi, deocamdată, relaţia noastră nu a trecut prin mari încercări. 

Însă una din dorinţele mele, atunci cînd ei vor deveni adolescenţi, este să rămân nu (neapărat) cea mai importantă persoană din viaţa lor, ci telefonul lor de urgenţă! 

Mi-ar plăcea ca ai mei copii să ştie că vor putea apela la mine în orice situaţie, pentru că soluţia va fi mai importantă decât pedeapsa! 

Pentru că, în situaţiile cele mai de coşmar imaginate, eu voi dori să fiu alături de copilul meu. Eu, nu altcineva!! (cine ştie cine altcineva).

Dacă fiica mea va călca pe bec şi va rămâne însărcinată, voi dori ca ea să-mi spună acest lucru şi să căutăm o soluţie împreună, nu să facă întrerupere pe furiş, sigură şi în cine ştie ce condiţii!

Dacă fiul meu va intra în grupuri cu înclinaţii spre delincvență, va face prostii şi va ajunge la poliţie, vreau să mă sune şi să fiu şi eu prezentă, să nu fie singur!

Dacă vor consuma substanţe periculoase şi nu se vor simţi bine, vreau să mă sune pe mine şi să vin eu să îi scot de acolo şi să îi ţin de frunte când îşi vor vărsa fierea!

Bineînţeles că voi face tot ce ţine de mine pentru a nu se ajunge la asemenea extreme, însă, dacă se va întâmpla cel mai rău scenariu, vreau să fiu telefonul de urgenţă al copilului meu!

Iar acest lucru nu se va întâmpla dacă relaţia noastră se va fi rodat până atunci – pentru că dacă mă cert cu adolescentul des şi cu aceeaşi intensitate pe orice aspect al existenţei lui, de la oja de pe unghii, până la învăţatul pentru bac, copilul nu doar că va pune egal între cele două (pe principiul că, dacă mama mă ceartă la fel, înseamnă că oja şi bacul sunt la fel de importante), ci şi va ajunge să nu mai fie receptiv la nimic din ce îi spun…

Şi nu cred că îmi doresc acest lucru!

Sursa foto: Pixabay