Mulți părinți mi-au povestit cât de puțin acceptă adolescenții să vorbească cu ei și cât de mult timp petrec, în schimb, vorbind cu prietenii lor. 

Mi-au povestit cum le răspund la întrebări maxim cu un ”da”, ”nu”, ”nu știu”, ”n-am chef” și cam atât, în timp ce cu prietenii stau cu orele la telefon și intră într-o mie de detalii, despre orice chestie.

Și de obicei îi întreb: noi, părinții, când vorbim cu prietenii noștri, o facem sub formă de interogatoriu? ”Ce ai făcut azi la birou? Ai mâncat tot? Ce ai făcut cu proiectul restant? Mai ai mult până-l termini? Dar colegul X, ai reușit să vorbești cu el? El de ce l-a terminat, el a putut și tu nu?”.

Presupun că nu.

Comunicarea noastră, între adulți, este una bilaterală. Eu povestesc, interlocutorul meu ascultă. Eu ascult, el povestește. Suntem, de asemenea într-un climat de încredere, știm că putem povesti diverse fără ca unul din noi să arate cu degetul spre celălalt.

Mulți adolescenți nu povestesc părinților ce îi preocupă sau pasionează pentru că nu există această comunicare bilaterală și climatul de încredere. Este doar informație, transmisă sau solicitată, și cam atât. 

Noi le dăm informații și le spunem să facă x sau y sau le cerem informații – iar când îi întrebăm diverse, nu îi întrebăm despre ceea ce îi interesează pe ei, ci despre ceea ce ne interesează pe noi. 

Așa că această ”comunicare” rămâne unilaterală. De cele mai multe ori, nici nu intrăm pe subiectele care îi interesează pe ei. Plus că ar trebui să știm, înainte de orice, ce anume îi pasionează, ca să putem vorbi despre tema respectivă.

Apoi, să împărtășim și noi din ceea ce ni se întâmplă. Nu este necesar să îi încărcăm cu toate problemele noastre sau să le povestim detalii pe care niște copii nu ar trebui, totuși, să le afle, ci să creăm, astfel, climatul de încredere pe care l-am menționat deja. Să le cerem sfaturi, atunci când ar putea să își dea și ei cu părerea. Dacă vor descoperi că părerea lor este importantă pentru noi, în ceea ce facem, vor fi mai receptivi și mai deschiși la a asculta părerea noastră, în situațiile care îi privesc pe ei.

De asemenea, dacă adolescenții urăsc ceva, este critica și judecata noastră. Este suficient să ne mărturisească o singură dată ceva (de exemplu, X coleg de clasă a început să fumeze), dacă reacția noastră va fi critică (”Ce porcărie, tu să nu cumva să îndrăznești să faci așa!!” etc. etc., cunoașteți tiparul), gata, s-a întrerupt comunicarea. Pentru a continua dialogul, adolescentul ar trebui întrebat, mai degrabă, ce părere are despre acea situație. Dacă a simțit și el tentația. Să-l încurajăm să vină la noi, în caz ca are vreodată îndoieli etc. 

Iar atunci când dăm sfaturi, să nu fie nesolicitate, pentru că degeaba le vom da. Adolescenții au acest talent unic de a auzi doar ce îi interesează. 

Putem încerca ceva de genul ”Văd că te interesează acest subiect, ai vrea să auzi părerea mea?”. Mai degrabă le stârnim interesul în acest fel, în loc să începem cu ordine, ”Faci asta si asta!”, încercând să le dirijăm toată viața, fără să le oferim posibilitatea de a alege măcar unde ar putea și ei. 

Pentru că toate acestea blochează și întrerup comunicarea. Și apoi ne vom plânge iar că adolescentul nostru nu mai vorbește cu noi…

Sursa foto: Pixabay